Bun venit la acest curs! Suntem bucuroși să vă avem aici și sperăm că veți învăța lucruri noi și folositoare, despre CL EVANGHELISTIC MISSION. Ne rugăm ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți cei prezenți și să vă ofere o experiență educațională de neuitat.

Am început această misiune cu scopul de a reaminti informații despre contribuitorii și contribuțiile lor la proiectul CL EVANCHELISTIC MISSION. Ne-am propus să găsim cei mai buni oameni de echipă și să îi invităm să facă parte din comunitatea noastră. Vrem să învățăm mai multe despre modul în care acești oameni ajută la dezvoltarea proiectului nostru și să facem lucrurile mai bune pentru toți.

Vom începe cu acest cuvânt misiune: … și lecțiile le vom adăuga pe parcurs:

MISIUNE

v. Trimite – TRIMITE, TRIMIS, TRIMITERE, MESAGER, MESAJ, SOL, SOLIE – în ebr.: chalaH – a trimite; în gr.: verbul apostello – a trimite, care a dat apostolos – literal, trimisul; un alt termen gr. este pempo – a trimite. ROMANI 10:14-21

Ideea specifică Bibliei (în comparație cu alte religii) de trimitere și trimis implică, pe de o parte, faptul că Dumnezeu Se preocupă de omul căruia vrea să-i comunice un mesaj, dar că, pe de altă parte, El este pe deplin suveran în raport cu creaturile Sale: El este Cel ce trimite, oamenii nu pot fi niciodată decât niște trimiși (mesageri, soli) ai Săi.

În Vechiul Testament

Semnificația generală a cuv. ebr. chalalî este: a fi însărcinat să îndeplinească o misiune. De ex., Dumnezeu își trimite îngerul cu misiunea expresă de a conduce și proteja poporul Său (Ex. 23:20; cf.Gen. 24:7). În general, un mesager trebuie să transmită un anumit mesaj (cf. 1Împ. 5:2, 8), uneori o cerere precisă (1Împ. 20:7). În acest caz, a trimite este echivalent cu a cere, a solicita.

Începând cu vremea profeților, Moise fiind primul prooroc al V.T., noțiunea de trimitere devine mai clară. Orice vocație profetică se bazează pe cuvântul divin: „Eu te trimit…” (Ex. 3:10; Is. 6:8-9; Ier. 1:7;Ez. 2:3-4; Ez. 3:4, etc). Deosebirea între un prooroc adevărat și unul fals, mincinos este că acesta din urmă nu a fost trimis de Dumnezeu, deci nu a primit nici o misiune din partea Domnului (Ier. 14:14; Ier. 23:21, 32; Ier. 27:15; Ier. 28:15; Ier. 29:9). În general, în ciuda obiecțiunilor și reticențelor lor (Ex. 3:11-12; Ex. 4:13; Ex. 5:22; Ier. 1:6), toți proorocii – cu excepția lui Iona (Iona 1:1 și urm.) – ascultă de Cel ce i-a trimis. Dumnezeu, de asemenea, le cere să solicite ascultare din partea celor la care El îi trimite (Ier. 26:12-13), conferindu-le autoritatea necesară în acest scop. Așadar, profetul este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu; dacă cei ce aud mesajul proorocului nu vor să-l asculte și să se conformeze mesajului auzit. Dumnezeu va zice: „Dar ei (pe Mine) nu M-au ascultat…” (Ier. 7:25-26). De asemenea, Dumnezeu Se folosește de Cuvântul Său ca de un mesager (Ps. 107:20; Ps. 147:15; Is. 55:11); apoi, El își trimite Duhul Său pentru a înnoi fata pământului (Ps. 104:30; Ez. 37:9-10).

În general, trimișii Domnului sunt însărcinați să transmită vestea bună a mântuirii: „Dumnezeu își va trimite bunătatea și credincioșia” (Ps. 57:3), El „a trimis poporului Său izbăvirea” (Ps. 111:9), „M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea” (Is. 61:1-2). Insă realizarea acestei mântuiri are loc adesea prin intermediul unor judecăți, fie că este vorba despre niște pedepse care vizează curățirea poporului lui Dumnezeu (Is. 10:6), fie că sunt lovituri aplicate unei națiuni care ținuse poporul Domnului în robie (Is. 43:14; Is. 48:14-15). În asemenea cazuri, Dumnezeu Se poate folosi de păgâni ca trimiși ai Săi.

Israel ca națiune a primit o misiune divină: să-I slujească Domnului (Ex. 19:5-6) și să transmită celorlalte popoare cunoștința de Dumnezeu (Is. 19:21-25; Is. 43:10, 12; Is. 44:8; 60). V.T. întrezărește clipa când păgânii convertiți vor putea comunica această cunoștință semenilor lor (Is. 66:18-19). NT. va prezenta realizarea acestor proorocii.

În Noul Testament

După cum spusese (Mal. 4:5), înainte de venirea Fiului Său pe pământ, Dumnezeu avea să trimită un Precursor, respectiv Ioan Botezătorul, care să-I pregătească drumul (Ioan 1:6), noul Ilie (Mt. 11:9-14). „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Gal. 4:4). El este Trimisul prin excelență (Ioan 9:7). Epistola către Evrei îl va numi Apostolul (apostolos, în sensul de trimis) mărturisirii noastre de credință (Evr. 3:1). Isus nu a venit de capul Său, ci Tatăl L-a trimis (Ioan 7:29; Ioan 8:42). Lucrările Sale mărturisesc acest lucru (Ioan 5:36; Ioan 9:4). De aceea, El a căutat să facă nu propria Sa voie, ci voia Celui ce L-a trimis (Ioan 7:16; Ioan 8:26; Ioan 14:24), și este conștient de autoritatea deplină a cuvintelor Sale: „Căci Acela pe Care l-a trimis Dumnezeu, vorbește cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 3:34). De asemenea, Cristos știe că judecata Lui este adevărată: „Și chiar dacă judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Tatăl, Care M-a trimis, este cu Mine.” (Ioan 8:16).

Scopul trimiterii Fiului este mântuirea oamenilor: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El,” (Ioan 3:17; cf. Lc. 4:18). El „a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut.” (Lc. 19:10), să cheme la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși (Mc. 2:17), „să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Mc. 10:45). Cine vrea să fie mântuit trebuie să creadă că Dumnezeu L-a trimis (Ioan 5:24; Ioan 11:42; Ioan 12:44-45; Ioan 17:3); cine îl respinge pe Cristos, îl respinge, de asemenea, pe Cel ce L-a trimis (Lc. 9:48; cf. 10:16; Ioan 5:23; Ioan 15:21-24).

Trimisul, la rândul Lui, îi trimite pe alții „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” (Ioan 20:21). Deja în timpul lucrării Sale pământești, Domnul Isus Și-a trimis ucenicii, pe care i-a numit apostoli, adică trimiși, să proclame împărăția lui Dumnezeu (Mc. 3:14). El i-a trimis doi câte doi, „ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (Mt. 10:16; Lc. 10:3), mai întâi „la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 10:5-8; Mt. 15:24; Mc. 6:7; Lc. 9:2). Ei sunt ambasadorii Săi care îl reprezintă în fața mulțimilor : „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; și cine vă nesocotește pe voi, pe Mine Mă nesocotește.” (Lc. 10:16; cf. Ioan 13:20). Isus nu le solicită oamenilor un angajament voluntar, ci le recomandă ucenicilor să-L roage pe „Domnul secerișului să scoată (în textul fr.: să trimită. N. Ed.) lucrători la secerișul Lui.” (Mt. 9:38; Lc. 10:2). Lucrarea pământească a Domnului Isus a luat sfârșit odată cu trimiterea ucenicilor, îmbrăcați cu puterea Duhului Sfânt (Ioan 20:22), ca martori ai Săi, în lumea întreagă (F.A. 1:8). Pentru echiparea lor în vederea împlinirii Marii însărcinări, El le-a trimis Mângâietorul (Ioan 16:7) și le-a conferit autoritatea de a ierta sau a reține păcatele oamenilor (Ioan 20:23). Fără trimitere, nu există nici propovăduitor, nici mântuire (Rom. 10:15). Limitele care le-au fost impuse trimișilor lui Cristos în timpul vieții Sale pământești: „Să nu mergeți pe calea păgânilor și să nu intrați în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (cf. Mt. 10:5-6; Mt. 15:24), au fost ulterior ridicate: „… și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului,” (F.A. 1:8). Lui Pavel i s-a spus: „Du-te, căci te voi trimite departe, la Neamuri.” (F.A. 22:21). Scopul trimiterii divine este de a face cunoscută slava lui Dumnezeu în lumea întreagă, de a mântui păcătoșii împăcându-i cu Dumnezeu, de a lupta contra forțelor demonice care stăpânesc asupra lumii și de a pregăti a doua venire a lui Cristos și întemeierea împărăției lui Dumnezeu.

Romani
(10:14) Dar cum vor chema pe Acela în care n’au crezut? Și cum vor crede în Acela, despre care n’au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor?
(10:15) Și cum vor propovădui, dacă nu sînt trimeși? După cum este scris: «Cît de frumoase sînt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!»
(10:16) Dar nu toți au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: «Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?»
(10:17) Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos.
(10:18) Dar eu întreb: «N’au auzit ei?» Ba da; căci «glasul lor a răsunat prin tot pămîntul, și cuvintele lor au ajuns pînă la marginile lumii.»
(10:19) Dar întreb iarăș: «N’a știut Israel lucrul acesta?» Ba da; căci Moise, cel dintîi, zice: «Vă voi întărîta la pizmă prin ceeace nu este neam, vă voi ațîța mînia printr-un neam fără pricepere.»
(10:20) Și Isaia merge cu îndrăzneala pînă acolo că zice: «Am fost găsit de ceice nu Mă căutau; M’am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.»
(10:21) Pe cînd, despre Israel zice: «Toată ziua Mi-am întins mînile spre un norod răzvrătit și împotrivitor la vorbă.»